Ortografia românească

Ortografia limbii române este ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a limbii române. De la primul text scris în limba română care s-a păstrat (Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, 1521) până la scrierile de astăzi, normele ortografice au trecut prin nenumărate etape.

Limba română a fost scrisă în istoria sa cu răbojuri sau vechi „rune“ europene, alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie şi în final din nou latine. Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

Limba slavonă şi scrierea chirilică înlocuiesc limba latină şi alfabetul latin în biserica românilor prin secolul al X-lea şi se consolidează în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar şi ca reacţie la propaganda catolică. Totuşi, Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), aşadar, încă mai mult de 400 de ani după schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un mare istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, învăţaţi ca Timotei Cipariu, episcopul Melchisedec, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Onciul şi alţii au afirmat că limba slavă a fost introdusă în ţările române înainte de Conciliul de la Florenţa, respectiv în secolele X-XII, după creştinarea bulgarilor, aducând în acest sens argumente şi izvoare de ordin filologic şi istoric. Aşadar, începând cu secolele X-XV, cărţile bisericeşti răspândite la români sunt scrise în limba veche bisericească, paleoslava, în care au scris Chiril şi Metodiu, iar grafica nu se schimbă în decursul mai multor secole. Ortografia urmează regulile stabilite la reforma patriarhului Târnovei Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

La sfârşitul secolului al XVI-lea diaconul Coresi face primele încercări de standardizare a ortografiei. Prin cărţile pe care le-a tradus şi tipărit în româneşte ("Întrebarea creştinească" în 1560, "Liturghierul" în 1570 etc.) el pune bazele unei limbi române literare şi liturgice unitare. Dimitrie Eustatievici din Braşov este autorul celei mai vechi lucrări dedicate gramaticii limbii române care ni s-a păstrat (1757) şi în care se enunţă o serie de reguli ortografice pentru limba română scrisă cu alfabetul chirilic.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, învăţaţii Şcolii Ardelene, remarcând originea latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860, când limba română a început să fie reglementată oficial. Reintroducerea alfabetului latin pentru scrierea limbii române a fost propusă de Şcoala Ardeleană în jur de 1780 şi adoptat oficial abia în 1881, înainte de aceasta folosindu-se în diverse forme alfabetul chirilic (adaptat sunetelor româneşti) şi alfabetul grecesc, şi rareori cel latin, adaptat cu greu. Deşi izolate, trebuie amintite pentru valoarea lor anticipativă două texte româneşti cu grafie latină de la sfârşitul secolului al XVI-lea: Carte de cântece (1571-1575?) în Transilvania şi Tatăl nostru, scris de boierul Luca Stroici şi tipărit între 1593-1597.

În 1819, Petru Maior publică Ortographia Romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, cu anexa Dialog pentru începutul limbii române întră nepot şi unchiu, reeditate în 1825 în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc..., primul lexicon cvadrilingv al limbii române, cunoscut şi sub numele de Lexiconul de la Buda, operă monumentală la redactarea şi revizuirea căreia a lucrat şi Petru Maior.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Heliade Rădulescu publică o lucrare despre gramatica limbii române (1828) în care propune simplificarea alfabetului chirilic prin alcătuirea unui alfabet mixt. În acelaşi timp el susţine principiul fonetic în scrierea limbii române. În 1860 şi 1862 se adoptă în mod oficial alfabetul latin, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. Una dintre lucrările importante din această perioadă a fost Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă. Lucrarea a fost criticată de Ovid Densusianu în Istoria limbii române (1901) pentru încercarea de epurare a vocabularului de toate elementele nelatine, proces în care autorii au făcut şi greşeli provocate de necunoaşterea etimologiei unor cuvinte.

În 1880 Titu Maiorescu scrie un raport către Academia Română prin care propune un proiect de ortografie în care opteazpă pentru scrierea fonetică. Printre altele, este dezbătută problema sunetului î, care , după cum sesizase Petru Maior, nu exista în limba română. Sunt analizate variantele de pronunție și menționate propuneri, ca cea a lui Alecsandri, de exemplu, de redactare a sunetului ca pe un i cu accent circumflex. Abia în 1904 apare ideea de a diferenția î de â, însă regulile propuse sunt dificile, depinzând de consoanele cu care sunetele se combină în cuvânt și de poziția acestora. Academia adoptă o regulă mult simplificată: "sonul î se scrie cu â în corpul cuvintelor (cânt, vând, român, etc.) şi cu î la începutul lor (înger, îndoit, însă, etc.)".

Lingviștii modifică regula ulterior, între 1929 (Constantin Rădulescu-Motru afirma la ședința Academiei: „Pronunțarea sunetului î e singură [...]; a-l scrie cînd î, cînd â e deci inutil.”) și 1937 ( Iorgu Iordan afirma: "Distincția dintre î și â ar trebui să dispară, fiindcă nu se întemeiază pe fapte de limbă.”). Singurele cuvinte care se scriu în continuare cu â sunt român, România, și derivatele lor.

Subiectul este reluat în 1993 când Academia Română a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera â în loc de î în anumite poziţii ale cuvintelor şi la scrierea formelor sunt, suntem, sunteţi în loc de sînt, sîntem, sînteţi. La vot au participat toţi membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingvişti: Ion Coteanu, care s-a abţinut, şi Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă.

Împotriva deciziei din 1993 a Academiei Române şi-au exprimat poziţia numeroşi lingvişti. Astfel, Dumitru Irimia scrie în Gramatica limbii române, (Editura Polirom, Iaşi, 1997) următoarele: „Schimbarea normei ortografice prin Hotărîrea Academiei Române din 17.II.1993 a fost impusă cu mijloace intrînd în contradicţie cu principii fundamentale ale desfăşurării vieţii ştiinţifice. Modificările impuse (î din a) nu au întemeiere ştiinţifică.” Poziţii similare au luat savanţi ca Eugen Coşeriu, Alf Lombard, Mioara Avram şi George Pruteanu.

Ortografia este un sistem de reguli precise, fixe şi unitare, care constau din explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi din formularea condiţiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze şi să stabilizeze varianta cultivată a limbii.

Ortografia (gr. „orthos”- drept ,corect +un substantiv derivat din gr. „graphein”- a scrie ) reprezintă,din punctul de vedere al cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate. Prin ortografie se stabilesc şi normele ortoepiei (gr. „orthos” + „eipen” –a pronunţa ), adică ale pronunţiei corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunţării cuvintelor ca unităţi lexicale,a pronunţării formelor flexionare şi chiar a pronunţării unor cuvinte legate în vorbire, toate acestea cu referiri şi la morfologie ori sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică şi fonematică, în sensul că scriem cum pronunţăm, dar, de foarte multe ori, indicaţia fonetică şi soluţia ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziţie totală. Toate aceste contradicţii se datorează acţiunii principiilor ortografice: fonetic, etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic şi estetic, care reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic şi ortoepic al limbii române.