Meditațiile , din nou

Deși am mai scris pe această temă, simt nevoia să o reiau, pe de o parte pentru că este un subiect sensibil care încinge cu ușurință spiritele, pe de altă parte pentru că este o realitate: meditațiile.
Niciun profesor nu face meditații de plăcere sau pentru că este atât de  pasionat de profesie încât își dorește să o practice și acasă. Motivul și scopul meditațiilor sunt de ordin financiar. Acestea se intersectează cu motivele și scopurile părinților și elevilor, de obicei legate de iminența unui examen. Examenul este o situație limită, psihică și temporală. Generic vorbind, nu ai de ales ( deși această afirmație ar putea fi îndelung dezbătută și nuanțată). Nu am să discut de ce nu ai de ales, în schimb, voi schița profilul celui care îți vine în ajutor. Îl regăsești în persoana profesorului (din nou un titlu generic, un substantiv comun, în adevăratul sens al cuvântului).
Am identificat de-a lungul timpului mai multe categorii de profesori.
O categorie ar fi a acelora care nu dau meditații, fie pentru că disciplina nu este între cele de examen, fie pentru că au ales să nu facă acest compromis.
O a doua categorie este cea a profesorilor care răspund unor solicitări ce se potrivesc nevoilor personale de rotunjire a veniturilor. De obicei, ei acceptă să lucreze cu copii puțini, câte doi, și nu refuză un elev care are nevoie de studiu individual. Sunt oameni responsabili, serioși, implicați și își practică meseria cu profesionalism, atât la școală, căt și acasă. Printre ei se găsesc, foarte puțini, care refuză cu sfințenie elevii din propriile clase.
O a treia categorie -vastă și jenantă- este cea a celor care au uitat practic ce înseamnă să fii profesor. Și-au transformat sufrageriile în săli de clase. Unii, am auzit, că au și tablă! Lecțiile se desfășoară în grupe de minim! patru elevi, iar vacanțele sunt adevărată mană cerească pentru că poți să îi chemi pe bieții nenorociți de mai multe ori pe săptămână. Elevii fac parte și din propria clasă sau, și mai grav, exclusiv din propria clasă. O situație tristă și condamnabilă apare când promovarea sau obținerea unor note mai mari este condiționată de pregătirea privată cu imitația de profesor în cauză. „Trucul” le ține, pentru că părinții nu iau niciun fel de atitudine. Se mulțumesc să vorbească pe la colțuri, să încadreze pe toată lumea în același tipar, să-și trimită în continuare odrasla la meditații, practic să încurajeze acest comportament. Și dacă accepți, de ce să te mai plângi? Înseamnă că ești la fel de vinovat ca profesorul în cauză, înseamnă că nu ai încredere în copilul tău și că îi recunoști limitele. Înseamnă comoditate pentru că este mult mai ușor să accepți decât să te opui, este mai simplu să te lamentezi decât să încerci să schimbi ceva - începând cu tine și copilul tău.
Pe de altă parte, este trist că o meserie atât de frumoasă este pervertită. Este trist că există din ce în ce mai puțini oameni care să înțeleagă valoarea reală a acestei profesii și rolul pe care dascălul îl are în formarea, nu doar profesională sau, mai ales, nu profesională, a tinerilor.