Spiritul de competiție

Dorința de a ne vedea copiii „realizați” este o pornire firească din calitatea de părinte. Modul în care îi împingem spre realizare este cel care ridică probleme. Copilul aude necontenit: trebuie să înveți, trebuie să fii primul, trebuie să reușești, trebuie să fii cel mai bun, trebuie să faci așa, dacă vrei să primești nu știu ce, etc.. Totul devine o competiție care depășește cu mult sistemul recompensă – pedeapsă.

            Cred că este exagerat să îți crești copilul cu gândul că este primul, că este cel mai cel, că este cel mai tare, ca să mă exprim în ton cu vremurile. Desigur, nu mă refer la ceea ce înseamnă copilul pentru tine ca părinte. Bineînțeles că în sufletul tău el are supremația și își merită pe deplin rolul de cel mai cel. Asta nu exclude însă o doză de realism, fiind chiar o obligație din partea ta.

            Să îi inoculezi din primii ani de școală ideea de lider absolut este periculos pentru evoluția sa. Va fi sub o permanentă presiune. Va percepe cel mai neînsemnat eșec ca pe o catastrofă. Nu se va mai putea bucura de nicio realizare dacă este comparat în permanență cu colega de bancă. Le va da peste nas colegilor cu isprăvile lui, chiar dacă nu este cazul. Va ajunge să fie izolat și va suferi că nu își găsește locul în colectivitate. Miza nu este să fie primul, ci să dovedească aptitudini, cunoștințe atunci când este nevoie de ele (nu-l va ajuta cu nimic să termine primul un test, dacă acesta e plin de greșeli, pentru că el, în primii ani de școală, va raporta noțiunea de primul la viteză, nu la calitate). Va dezvolta un complex de superioritate care va avea o consecință tristă: singurătatea.

            O soluție ar fi înlocuirea lui trebuie cu ar fi bine să. În primul rând, nu sună atât de categoric și de impunător. În al doilea rând, îi lasă copilului posibilitatea unei opinii. Trebuie impune o regulă pe care părintele o exprimă și o instituie, pe când ar fi bine să transmite o sugestie, un sfat. Este o nuanță pe care copilul o percepe mai acut decât un adult și va reacționa mai bine dacă i se cere părerea.   

            Probabil că sună demodat, dar ar fi bine să ne învățăm copiii să se bucure de fiecare pas al drumului pe care îl parcurg, să culeagă roadele fiecărei experiențe pe care o traversează, să împartă cu prieteni și colegi momentele importante din viața lor, fără să aibă ca țintă obsedantă recunoașterea celor din jur și laurii locului întâi. Ar fi bine dacă am găsi, la noi și la cei din jur, o doză de normalitate și puțină toleranță.