Derfinit ca „atitudine de exagerată
preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora”, egoismul este o trăsătură
criticată aspru în privința copiilor și tinerilor. Care e cauza? Să fie contextul
social? Să fie răsfățul exagerat? Să fie lipsa de timp și de preocupare pentru
suflet? Să fie robotizarea de care dăm dovadă la fiecare pas?
Și, până la urmă, în ce constă egoismul unui copil? La o vârstă mică nu
știe să facă diferența între interesele lui și interesele altora. Este , mai
degrabă, un instinct de conservare să îi „neglijeze” pe ceilalți. Poate că
într-un anumit moment i se pare corect
să reacționeze într-un anume fel care ar putea să deranjeze colegul de bancă,
vecinul de scară, tovarășul de joacă. Este o etichetă mult prea dură aceea de
egoist pentru că un copil nu vrea să împartă o ciocolată. Se poate numi prost
crescut, dar nu egoist. Ești egoist abia atunci când decizi că ceea ce este rău
pentru altul, este bine pentru tine, atunci când poți să faci diferența și, cu
bună știință, aduci un prejudiciu cuiva.
Și totuși câți dintre noi le spunem copiilor fii bun, împarte, fii deschis,
fii sincer, fii prietenos? Foarte puțini! Noi îi îndemnăm să fie competitivi,
să nu spună ce gândesc ca să nu profite lumea de ei, să se ascundă, să-l privească
pe colegul de bancă drept un concurent, etc. Aceasta depășește cu mult refuzul
de a împărți o ciocolată. Copiii sunt oglinda părinților, ei sunt „opera”
noastră și nu contează dacă avem unul,
doi sau cinci (pornim de la premisa că suntem echidistanți în comportamentul față
de ei, ținând cont de particularitățile fiecăruia).
Cred că ceea ce numim cu atîta lejeritate egoism, este o atitudine
încurajată din plin de acasă, care se amplifică treptat când copilul începe să
aleagă comportamentul pe care îl adoptă. Manifestarea deplină a acestei atitudini
apare în adolescență când tânărul are o tendință de a nega ți renega tot ce
mișcă, atunci când se imaginează centrul universului și se străduiește să fie
în „lumina reflectoarelor”. Și în acest caz cred că este vorba despre un
comportament afișat, studiat, creat. Desigur poate degenera și deveni mod de a
fi.
O modalitate de a combate acest tip de comportament este afecțiunea
împărtășită. Nu-l pup ca să nu fie răsfățat, nu-l mângâi ca să nu creadă că
sunt slab, nu-i spun că-l iubesc ca să nu i se urce la cap, sunt dur ca să fie
și el la fel, să nu se lase călcat în picioare de nimeni. Primul asupra căruia
se vor răsfrânge aceste lecții vei fi tu, părintele, pentru că un copil mic,
mare și, mai ales, adolescent, are nevoie de afecțiune și drăgălășenie care îi
dau siguranță și încredere în sine, îl fac să fie mai bun și va găsi resurse să
degaje căldură sufletească.
Cu orice risc, îmi reafirm credința într-o regulă a educației pe care o
consider fundamentală: copiii fac ce văd acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu