Mașina noastră cea de toate zilele

V-ați plimbat vreodată în jurul orei 12-13 pe lângă o școală? Nu? Foarte bine, că nici nu aveți pe unde. Pe carosabil este o coadă inimaginabilă de mașini, iar trotuarele sunt neîncăpătoare pentru mașinile îngrămădite neregulamentar într-o dezordine perfectă.

La început, te gândești că este vreun protest al șoferilor, dar, în timp ce încerci să te strecori printre mormanul de mașini și dâmburile de zăpadă orânduite cu înțelepciune între trotuar și carosabil de câte un pensionar binevoitor (că pe cei care primesc ajutoare sociale de la primărie nu i-am văzut să se spetească de muncă), constați că apar, unul câte unul, vioi și zglobii, copilașii din învățământul primar care au terminat orele. Strada devenită parcare este acum animată de o gălăgie binecuvântată, specifică glasurilor vesele de copii care „au scăpat” de școală (așa, ca dintr-un soi de pușcărie). Dar, vai! Au început claxoanele! Părinți nerăbdători și grăbiți strigă după copiii care tocmai au început o bulgăreală strașnică și absolut firească pentru că este atâta zăpadă. Mai este și un taximetrist furios care are clienți în mașină și care urlă, jumătate ieșit pe geam, că nu are pe unde să treacă.

Este un haos general care durează aproximativ un sfert de oră și care se stinge treptat pe măsură ce părinții reușesc să încarce în mașini copiii personali, colegii de bancă ai acestora și copiii vecinului care nu a putut veni (oricum nu ar fi avut unde să parcheze).

Dacă un copil are atâta energie încât trebuie să țipi, să claxonezi și, în final, să deschizi amenințător portiera ca să îl determini să urce în mașină, de ce nu este lăsat să meargă pe jos acasă? Cu siguranță i-ar face bine o plimbare. Nu ai timp pentru că trebuie să te întorci la servici. Nu are el timp că are lecții. Aveți timp și unul și celălalt. Cât stai în trafic, cât îl aștepți să își termine joaca sau conversația, cât strigi după el, cât te cerți cu șoferii care au parcat aiurea, ați face amândoi o plimbare până acasă, timp în care ați avea ocazia să stați puțin de vorbă despre cum a decurs ziua lui la școală.

Suntem sclavii mașinii. Plătim ore de înot sau orice alt sport, dar nu ne lăsăm copiii să meargă douăzeci de minute pe jos. Ne plângem că e rotunjor și că mănâncă din pungi (pentru că așa vede la alții, nu pentru că am fi noi de vină, Doamne ferește!), dar îl ducem și îl aducem cu mașina de la școală să nu obosească, sărăcuțul.

Obiceiurile sănătoase se creează din fragedă copilărie. Cred că mersul pe jos e unul dintre ele!